Prima întrebare care se naşte în faţa picturii Paulei Ribariu este dacă această pictură încearcă se rememoreze trecutul sau intră mai degrabă în zona anticipaţiei, dacă este un sondaj al originilor ori o provocare a viitorului? Pentru că oricîtă detaşare estetică ne-ar însoţi privirea şi oricît scepticism ne-ar clătina permanent conştiinţa receptării, un lucru este sigur: un asemenea discurs obligă la reconsiderarea mesajului, la efortul de a pătrunde sensul, la transgresarea limbajului ca realitate în sine şi la readucerea lui la condiţia de vehicul, de purtător al unei informaţii de dincolo de propria sa existenţă. Este lipsit, la urma urmei, de orice importanţă dacă artistul îşi articulează conştient şi voluntar naraţiunea sau el este doar agentul pasiv, factorul mediumnic al unei înţelepciuni care, din cînd în cînd, îl fecundează şi îi organizează tacit formele de comunicare, dacă este stăpînul deplin şi lucid al lumii pe care tocmai o dezvăluie sau, dimpotrivă, este un simplu locuitor al acesteia, fatalmente integrat într-un mecanism infailibil.
Faţă de configuraţia sa anterioară, pictura Paulei Ribariu a suferit, în ultimii ani, cîteva importante modificări, înlăuntrul unei inconfundabile continuităţi stilistice. Prima dintre ele este una materială, de ordin mecanic, şi ea se referă la o mult mai decisă evoluţie spre obiect. Dacă tridimensionalul se rezuma, în perioada amintită, la cîteva altare, un fel de prisme verticale cu o geometrie amintind de perspectiva inversă din pictura bizantină, care erau folosite, însă, în continuare, ca suport pentru compoziţii bidimensionale, acum el capătă o cu totul altă pondere. Ba s-ar putea spune chiar că accentul se deplasează fără echivoc de pe bidimensional pe tridimensional, în condiţiile în care ideea de tridimensional acoperă un alt conţinut. în timp ce altarele aveau, pe lîngă funcţia imediată de