A devenit un loc comun in retorica mediatică postdecembristă, dar mai ales a oficialilor militari sau civili, exprimarea la modul elogios-triumfal-eroic in legatura cu militarii români trimişi in misiune in Afganistan şi Irak.

Incă de la inceputul anilor 90, atunci când spitalele de campanie militare sau trupele de infanterie româneşti plecau in misiuni ONU in Irak-Kuweit, Somalia sau Angola, dotările, consumabilele, uniformele şi facilităţile aduse din ţară erau mult sub nivelul dotarilor celorlalte trupe. Inventiv şi răbdător, românul se descurca la faţa locului, improviza din nimic. Cel puţin la plata in dolari nu erau diferenţe intre peace-keeperii români şi străini, deoarece aceasta era asigurată in acele misiuni de către ONU. Tot din această cauză nimeni nu reclama nimic acasă şi nici nu sufla o vorbă despre şpăgile obligatorii către şefii ierarhici, pentru a nu-şi periclita şansa de a mai pleca şi altă dată.

Lucrurile s-au schimbat atunci când nu numai suportul logistic, ci şi plăţile in valută pe durata misiunilor in teatre de operaţii au fost asigurate in intregime de statul român. Din 1996 incoace, in toate misiunile NATO sau de coaliţie din Bosnia, Kosovo, Afganistan sau in Irak in care au fost trimişi, militarii români au fost printre cei mai prost plătiţi (uneori ne-au depăşit in meschinărie doar bulgarii şi ucrainenii). Acele câteva zeci de dolari (ulterior euro) zilnici păreau o sumă atractivă faţă de subţirimea salariilor de acasă, dar acolo, in teatrele de operaţii, aceşti bani erau un motiv serios de frustrare: la muncă, riscuri, privaţiuni, eforturi egale, aliaţii din NATO primeau cel puţin dublu faţă de români. In plus, militarii din batalioanele trimise incepând din 2002 până prin 2008 cu multă gălăgie politică in războiul antiterorist şi pe sudoarea şi sângele cărora România a fost primită in NATO şi UE, au fost