Ştie că ne tragem realitatea pe ochi atât de bine încât ea ne sufocă uneori şi ce e dedesubt nu mai respiră.

De aproape zece ani, psihologul Mihnea Popescu îi ajută pe oameni să dea mâna cu ei înşişi. La cabinetul privat sau la Centrul Medical al Metrorexului vede ce mulţi nu văd şi aude ce nu se spune.

NEGOCIERI. Să intervievezi un psihanalist nu e lucru uşor, fiindcă el miroase imediat direcţia în care crezi tu, jurnalist, că ar trebui dusă discuţia, este deprins cu micile fente care pe alţii i-ar da în nas, e obişnuit să ţină "secretele", trăirile, faptele, nu să le arunce pe taraba interesului - discutabil adesea - al publicului.

Iar, dacă psihologul a fost virusat înainte de câteva tinere jurnaliste de la ziare tabloid, misiunea se dovedeşte cu atât mai dificilă. Mihnea Popescu începe discuţia cu mine prin trasarea cadrului, prin înfigerea unor jaloane în spaţiul relaţiei noastre, o negociere cu perdea ca să ştiu ce poate oferi şi mai ales ce ar vrea să nu primească. Nu este un tip care vrea să apară prin toate gazetele, să dea sfaturi de viaţă, să te-nveţe ce să faci, ce să haleşti şi cum să te abţii, dar să nu fii frustrat, cum să te cerţi constructiv cu nevasta şi cum să nu-i crăpi capul soacrei.

Îmi spune că în relaţia cu jurnaliştii a simţit că "trebuie să mă las dus către acolo ca să meargă treaba, pentru ca ei să poată finalmente să-şi scoată nişte fraze foarte simple, de genul «e bine sau e rău dacă» şi în cele din urmă eram redus la nişte vorbe populare". Discuţiile se purtau cam în modul ăsta:

"E bine să se întâmple asta, domnule psiholog?" "Păi staţi să clarificăm lucrurile." "Bine, hai să le clarificăm."

Şi după o jumătate de oră de nuanţări şi explicaţii psihologice se ajungea tot la concluzia că e bine sau e rău dacă se întâmplă cutare lucru. Desigur, în gazetă ajungea do