Ne apropiem de un scrutin crucial şi PSD merită o analiză măcar parţial despovărată de lesturile trecutului. În PSD curg ape grele şi tulburi. Deşi va mai continua să ducă în cârcă păcatul originar al FSN, cu toate blestemele aferente, PSD-ului i-a priit relativa carantină a opoziţiei. Oricâte indispoziţii ar crea diverse episoade din istoria partidului şi ale unora din liderii acestuia, ar fi incorect să nu acceptăm că PSD a trecut, din 2004 încoace,  prin mai multe valuri de reformă internă. Avem de-a face, la urma urmelor, cu singurul partid care îşi asumă reprezentarea flancului stâng al spectrului politic.

Un PSD cât mai modern şi stabil pe acest puţin frecventat culoar al stângii ar fi o realitate binevenită pentru balanţa politică din România în contextul în care toate celelalte partide de anvergură au faţa întoarsă spre centru, eventual centru-dreapta (se exclud din discuţie formaţiunile extremiste). Ne apropiem de un scrutin crucial şi PSD merită o analiză măcar parţial despovărată de lesturile trecutului. Am putea fi altfel suspectaţi de ipocrizie aplicând standarde duble. La urma urmelor, de ce ar fi mai nereformat PSD-ul încă penalizat pentru străvechiul „patrulater roşu“ (în fapt – un triunghi cu două laturi) decât PDL-ul care deunăzi, în Consiliul General al Capitalei, a acceptat fără fandoseli, în văzul lumii şi în faţa unei pasivităţi cvasi-generale a presei şi a societăţii civile, să facă parte dintr-o majoritate alături de PRM şi PNG?

După lungi serii de bătălii, lupta pentru putere în PSD a fost suspendată cel puţin până la alegerile prezidenţiale. Posturile strategice au fost adjudecate, cu singulare accidente de parcurs (cazul Mitrea, mărşăluind pe un drum înfundat unde îşi face curaj imaginându-se „cu dinţii în beregata lui Geoană“). Ion Iliescu nu are rival în ceea ce priveşte influenţa în partid şi, la doar câteva l