Am ales să scriu, în editorialul acestui număr al Jurnalului de Călătorie (dedicat insulelor greceşti) despre Santorini, poate şi pentru că am simţit că subiectul nu trebuia ocolit; dacă din cele 1000 de insule greceşti am fi scris despre 999 şi despre aceasta nu, atunci voiajul nostru ar fi fost incomplet.

Pe de altă parte, un text oricât de lung, însoţit de un album de fotografii, tot ar fi insuficient, dacă nu ai ajuns acolo. În­tâl­nirea cu bătrâna şi mult-încercata insulă Thira (Santorini) este o experienţă unică! N-ai mai trăit niciodată aşa ceva! Din pri­mul moment în care ferryboat-ul începe să se apropie de Cal­dera, iar privirea ta îmbrăţişează malul de stâncă roşie pe vâr­ful căreia siturile cu case albe par coji fărâmate de ou, o sen­za­ţie nemaicunoscută te cuprinde. Este... dragoste la pri­ma vedere! Santorini, insula care "comunică" direct cu mă­run­ta­iele pământului - rupându-se şi renăscând mileniu după mileniu, veac după veac, în ritmul mişcărilor tectonice -, te domi­nă de la prima întâlnire. Te atrage şi te alungă... Este, spun cei care au vizitat-o, "frumoasa şi bestia". O aşezare ge­ografică unică, o structură geologică nemaiîntâlnită şi o le­gen­dă se­du­cătoare - cea a pierdutei Atlantida -, iată care sunt elemen­te­le de atracţie care au făcut din Santorini cea mai vizitată insulă din întreaga Mediterana. Aceiaşi turişti care vin către ea "ca muştele la miere" o părăsesc după numai câteva zile de explorări. Încă persistă în aer teama unei erupţii ori a unui cutremur, cu toate că ultimul eveniment de acest fel a avut loc în anii '50. Şi tot atunci s-a născut cel mai "tâ­năr" pă­mânt al grupului de insule din Ciclade: insuliţa Kame­ni, chiar în mijlocul Calderei, ivită din ape pe neştiute şi aco­pe­rită de bulgării de piatră arsă care o fac să semene cu un morman de... cărbune cocsificat, răsturnat din ceruri de Dumnezeu! Într