În dinamica vieţii politice româneşti observăm în ultima vreme o schimbare de ritm, politicienii „oldies“ încep să piardă teren în faţa politicienilor seriei „new generation“. Treptat, politicienii, să-i numim „clasici“, ai anilor ’90, ca Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Geoană, Stolojan, Tăriceanu, Berceanu, Băsescu sau Vadim aproape că ne devin simpatici, ca nişte bătrânei cuminţi, atunci când le comparăm apucăturile cu impertinenţa şi foamea de bani jefuiţi de la bugetul statului, pe care le manifestă virulent membrii aşa-zisei „generaţii tinere“ de politicieni. Această tânără, ca vârstă, şi bătrână, ca metehne, generaţie de politicieni a reuşit să spulbere mitul că „tinerii vor primeni viaţa politică românească“. Priveam la TV limbajul de mahala, de şmecher de cartier folosit în comisia parlamentară de anchetare a ministrului tineretului de reprezentantul PD-L, Cristian Boureanu. Dacă citim CV-ul acestei „tinere speranţe“, vom afla că are 37 de ani, că e căsătorit, că are un copil şi un sac de diplome – diplomă de liceu în matematică-fizică, licenţă în relaţii economice internaţionale, master la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi cursuri la Colegiul Naţional de Apărare. Ascultându-i limbajul, m-am gândit că individul este vreun absolvent de liceu la cursuri serale, cu facultatea făcută la ID, plecat de acasă, înfiat de partid şi crescut pentru a fi folosit ca mercenar. M-am înşelat. Limbajul este de mahala, dar Cristian Boureanu e un om cu carte, cu multă carte, cel puţin aşa ne spun diplomele. Altă vedetă a „generaţiei tinere“ este Monica Maria Iacob Ridzi. CV-ul dumneaei ne spune că s-a născut în 1977, deci are 32 de ani, că este căsătorită şi că deţine alt sac de diplome - licenţă în ştiinţe economice, specializarea finanţe-bănci, licenţă în studii juridice, doctor în ştiinţe inginereşti. Diplomele ne demonstrează, cel puţin teoretic, faptul