Pentru cititorii de literatură F&SF antologiile sînt prilejuri de a face cunoştinţă cu scriitori pe care n-au de unde să-i citească altfel, pentru că nici un editor român nu s-a gîndit să le achiziţioneze cărţile. Sau să vadă şi faţa necunoscută a unor scriitori publicaţi doar cu romane. Sau să ia un prim contact cu scriitori care, cîndva, vor scoate ei şi cărţi, dar deocamdată proza scurtă adunată nu face de un volum. Am pomenit sintagma „literatură F&SF“. Fac o paranteză. Continuu (sau continui, pentru că sondajul publicat sub titlul DOOM2 validează şi această variantă) să cred că „literatură F&SF“ nu e un pleonasm, întrucît literatura poate fi fiction sau nonfiction, şi nici un oximoron. Gata paranteza. Antologiile de texte F&SF publicate la noi n-au fost chiar puţine, mai ales în anii ’80, cînd antologia era singura modalitate de a publica povestirile autorilor români. Şi era o perioadă în care se scria proză scurtă în draci, cenaclurile erau cu zecile, iar producţia lor... s-ar fi vrut să depăşească audienţa redusă la zece-douăzeci de cititori/ascultători. Ca să nu mai spunem că autorii ar fi vrut să fie şi ei publicaţi, antologia fiind singura speranţă a tînărului care ştia că greu, foarte greu va putea ajunge să publice un volum de povestiri. Despre roman nu prea se vorbea la vremea aceea (există totuşi şi excepţii), romanul fiind specific unei pieţe a cărţii cît de cît normale, cum este cea de acum, de pildă. Altă paranteză – dacă editorii erau cîndva de acord şi cu volumele de proză scurtă, a venit, la un moment dat, şi vremea în care nu mai acceptau decît romane, pentru că „asta cere piaţa“. E ironic să nu ai suficiente texte pentru un volum de povestiri, atunci cînd editurile acceptă aşa ceva, iar cînd ajungi să ai, să afli că aceleaşi edituri nu mai acceptă decît romane. Dar aşa au fost vremurile... Din anii ’80 îmi amintesc cu plăcere antologiile