Lunea trecută la Strasbourg, în acelaşi semiciclu al Consiliului Europei în care la 20 ianuarie 1991 reuşeam să conving parlamentarii europeni să voteze în favoarea admiterii României în acest for european, am vorbit despre Revoluţia română şi lecţiile tranziţiei spre democraţie în cei 20 de ani care au trecut de atunci.
Am mai făcut acelaşi lucru şi în mai anul acesta la Viena şi o voi mai face de câteva ori în acest an. întotdeauna în memoria camarazilor mei căzuţi la Baricada de la Inter.
Revoluţia română a fost singura dintre revoluţiile europene care nu a putut izbândi decât prin sacrificiul şi sângele vărsat în lupta pentru libertate. Am plătit un tribut greu, dar am câştigat libertatea. România a trecut în doar câteva zile de pe partea greşită pe partea bună a istoriei.
Am vorbit acolo despre marile dificultăţi pe drumul reformei pe fondul unor contradicţii dure între noile principii ale reformei şi inerţia şi interesele fostelor structuri de partid şi ale Securităţii. Paradoxal, acea bătălie a fost mai grea decât însăşi cucerirea libertăţii.
Decomunizarea a fost o temă esenţială şi încă mai este şi astăzi o temă de dezbatere. îl citez pe savantul de la Cambridge, Anthony Grafton: "Cât timp ne mulţumim doar să condamnăm trecutul trebuie să ne mulţumim şi cu faptul că nu-l vom înţelege". Disidentul polonez Jacek Kuron gândea că rezultatul decomunizării "va fi o producţie masivă de duşmani ai democraţiei, de noi persecutaţi, o autootrăvire", iar Adam Michnik că ne vom găsi "pe drumul transformării opoziţiei democratice într-o sectă religioasă".
În ce mă priveşte, ca prim-ministru, vroiam să evit confruntările care au deraiat de atâtea ori trenul reformei căci democraţia nu înseamnă să agiţi sentimente, ci să furnizezi un cadru de viaţă decentă în libertate. Nu vroiam nici o retro-democraţie, nici un
