În 1989, învăţământul de partid din România a împlinit 44 de ani. Aproape tot atât cât existenţa legală a Partidului Comunist Român. Desigur, mult mai puţin decât cel din Uniunea Sovietică de la care s-a inspirat. De fapt, cele două instituţii nu pot fi separate una de cealaltă.
Pentru a ajunge în nomenclatură sau, pur şi simplu, pentru a te înscrie în lista "fruntaşilor" regimului, trebuiau "tocite" coatele pe băncile învăţământului de partid. Diplomele lui erau necesare în promovare, certificând calificativul "bine" şi "foarte bine" la rubrica "pregătire politică" din dosarul de cadre.
Fondatorii
Trecutul învăţământului de partid începe cu puţin înainte ca Petru Groza să devină şeful primului guvern de orientare comunistă. La iniţiativa Anei Pauker, la 21 martie 1945 se aşază piatra de temelie la Universitatea Muncitorească a Partidului Comunist Român (PCR). Primul rector al acestei instituţii este un fost profesor de literatură, Barbu Lăzăreanu. Istoria, mai mult sau mai puţin ironică, face că acesta să fi fost salvat de către Regina-Mamă Elena, trecut fiind pe lista neagră a evreilor care urmau să fie deportaţi.
Nu e întâmplător faptul că Barbu Lăzăreanu a fost numit în această demnitate. Tentative de educare în spirit bolşevic au existat încă din timpul funcţionării în ilegalitate a PCR. El fusese un autor constant al principalelor periodice de orientare comunistă: "România muncitoare" şi "Socialismul". A colaborat strâns cu Ion Costache Frimu, cel care avea să moară ca urmare a torturilor, la 48 de ani, în închisoarea de la Văcăreşti, după ce participase activ la grevele muncitorilor tipografi din decembrie 1918.
Prima modificare notorie în domeniu s-a făcut la 10 februarie 1946, când şcoala a primit numele "Ştefan Gheorghiu". Era o denumire simbolică cu trimitere la unul dintre fondatorii Part
