Nichita Stănescu. Parcă se zbenguia prin lume şi prin Univers. Îmi aduc aminte că l-am cunoscut la un cenaclu literar în liceul la care învăţam. Fiind nişte tocilari la "mate-fizică", unul dintre noi s-a pregătit cu întrebarea de acasă, pentru că ştiam că Nichita era pasionat de geometrie.

Ridică personajul două degete, i se dă cuvântul, se ridică în picioare, şi Nichita la fel, şi-l întreabă dacă o dreaptă tangentă la un cerc poate să atingă cercul exclusiv într-un singur punct. (Problemă filozofică altminteri) Poetul: ţinând cont de faptul că universul este curb, ce înţelegeţi dumneavoastră printr-o dreaptă?

Pe Marin Preda nu l-am cunoscut personal, însă mai târziu, am putut asculta povestiri spuse pe viu de cei care au trăit o vreme lungă alături de el. Şi de alte personaje-legendă din acelaşi anturaj. Aceeaşi senzaţie de oameni-păsări, care plutesc aparent haotic pe distanţe mici, dar care pot să parcurgă cu o precizie uluitoare întrega planetă.

Era o vreme când cărţile îmi înghesuiau spaţiul existenţial şi îi dădeau un fel de greutate rotundă prin care puteam să-l rostogolesc uşor oriunde prin lume. De exemplu, îmi aduc aminte că unul dintre biografii lui Goethe a pornit într-un nu ştiu care sat din Germania, unde Goethe, la bătrâneţe, se îndrăgostise de o fetişcană, frumuseţea incontestabilă a zonei.

În fine, dă de o băbuţă care fusese contemporană cu zâna şi care începe să-i povestească, da, venea un domn în vârstă cu o caleaşcă frumoasă şi îi făcea curte, biograful îi arată un portret al lui Goethe, ea îl recunoaşte, în fine, continuă povestirea şi spune că până la urmă fetişcana s-a măritat cu cel mai bogat băiat din zonă, îi arată castelul în care au trăit, în care au făcut nu ştiu câţi copii, care sunt toţi bine mersi, îi explică în detaliu biografului ce fac ăia şi unde locuiesc, şi conchide apoteotic: "