Prestigiul universal al dramaturgiei lui Eugen Ionescu a pus pe nedrept in umbra valoarea celorlalte aspecte ale operei sale. Explicatia succesului teatrului ionescian trebuie insa cautata pornind de la o reevaluare (care urmeaza, inca, sa se faca) a activitatii literare a tanarului critic, publicist si poet roman, ulterior membru al Academiei Franceze.
Antonio Patras
Eugen Ionescu este un izolat printre colegii sai de generatie: ideea de grup, de „salvare colectiva" ii provoaca oroare, ca si orice fel de „solutie" sau „crez" generate de confortul multumirii de sine, al ideilor primite. Ce dezaproba, ce contesta, in fapt, Eugen Ionescu? Prejudecatile, rigiditatea si lenea gandirii, autosuficienta, locurile comune, tot ceea ce e inflexibil, mecanic, stereotip.
Trebuie spus raspicat ca teatrul, jurnalele si confesiunile de mai tarziu ale autorului continua si desavarsesc ceea ce, in nuce, se afla deja in articolele si recenziile sale, in eseul critic intitulat, sugestiv, „Nu", sau in minusculul op liric „Elegii pentru fiinte mici". In „Nu" frapeaza viziunea critica radicala, de o vehementa mordanta, asupra literaturii si vietii literare romanesti. Radicalismul si intransigenta sa nu sunt, insa, decat reversul unei nostalgii secrete, si provin din insatisfactia celui sortit sa apartina, fatalmente, unei culturi minore. Si, nu mai putin, din spaima de moarte. Pentru ca toate cele – orgoliul scriitorului, viata literara, literatura insasi – par derizorii in fata mortii: „Sau exista Dumnezeu, sau nu exista Dumnezeu. Daca exista Dumnezeu, nu are nici un rost sa ne ocupam de literatura. Daca nu exista Dumnezeu, iarasi nu are nici un rost sa ne ocupam cu literatura. (…) Pentru ca murim toti. Pentru ca prezenta cea mai tulburatoare e aceasta prezenta a mortii, care traieste in noi, pe care o mirosim, pe care o aspiram din flori, din va