Ne-am adunat cu toţii joi, pe o stradă fără asfalt din Vâlcelele, cameramani, reporteri, fotoreporteri, transmisionişti în direct, pentru a informa ţara, ce stătea cu sufletul la gură, despre operaţiunea de salvare a fetiţei căzută-n puţ.

A naibii meserie, să stai la câţiva metri de salvatori, descriind nenorocirea unui copil, fără să poţi face nimic pentru a-l ajuta. Joi am revăzut fuga în salturi de hienă a cameramanilor care alergau să prindă imagini cu un sac de nailon negru în care era dus, spre maşina de la morga, trupul fetiţei. Joi am văzut lacrimi în ochii unui fotoreporter.

Joi am uitat şi de criză, şi de Monica Iacob Ridzi. Subiectul zilei a fost Zânica. Aşa îi spunea fratele ei mai mare, un băieţel ştirb de 6 ani, care stătea pe prispa casei, aşteptând ca pompierii să-i scoată surioara din puţ. Vie. Zânica n-o să mai intre niciodată pe uşa casei, cea ştirbă de geamuri, cu cârpe în loc de perdele, n-o să mai îmbrace niciodată maieurile care se zvântau în soare, albe, la câţiva paşi de groapa căscată în curte, ca o rană. Pe 6 noiembrie ar fi împlinit 3 ani. Cine e vinovat de moartea ei?

Zânica a venit pe lume într-o familie săracă, a doua născută. Avea o soră mai mică, de-un an şi jumătate, şi trei prenume: Georgiana, Adriana şi Ionela. De parcă părinţii, la botezul ei, şi-ar fi zis „măcar atâta să aibă şi ea pe lumea asta”. Fratele mai mare, care are şi el un pomelnic de nume – „dar copiii mă strigă Liviu. Sau Mutu”, spune el necăjit, căci nici măcar nu-l cheamă Liviu -, îi spunea „Zânica. Că era frumoasă. Blondă”.

Părinţii Zânicii sunt tineri şi paradiţi de viaţa pe care o duc. Muncesc cu ziua prin sat, pe pământul alora. În curtea lor nu-i nici măcar un rând de ceapă. Iar singurul animal pe care-l cresc e câinele legat cu lanţul, lângă casa cocoşată de sărăcie şi de mizerie. Aşa a trăit Zânica 2 ani şi 8