1989 era deja al treilea an de când Andrei Tulbure, cocător la Fabrica de Pâine din cartierul Schei al oraşului Câmpulung-Muscel, n-a mai primit nici o compensaţie pentru mediul toxic în care lucra. Înainte primea un kilogram de lapte, după care, câteva luni a primit o mică sumă de bani, iar din 1986, nimic. "Era foarte greu să fii cocător. Sunt căldurile alea mari care te bat la uşa cuptorului. Te bat la cap." Din acest motiv nu erau mulţi cocători, deşi existase o astfel de şcoală.
Aceasta fusese însă şansa lui - nu se îngrămădeau alţii la ce făcea el. Nu i-a cauzat astfel nici situaţia familiei "fugite" din Basarabia în România, nici (mult mai târziu) refuzul de-a fi primit în partid.
Andrei Tulbure a fost unul din cei şase copii ai văduvei Maria Tulbure, moldoveancă de peste Prut. Sub steagul armatei române, soţul acesteia, subofiţerul Alexandru Tulbure, plecase în război. Nu s-a mai întors niciodată.
Basarabia a căzut sub ocupaţie sovietică, ca urmare a ultimatului din vara anului 1940. Un an mai târziu, când Andrei avea 10 ani, mama lui a hotărât să caute refugiu în România. Auzise zvonuri că alte familii din Chişinău, cu soţi ori copii care luptau în Armata Română contra sovieticilor, fuseseră duse în Siberia. Primul tren cu basarabeni ca aceştia fusese mitraliat de avioanele sovietice. Au plecat, mai norocoşi, cu al doilea.
În urmă au lăsat o avere pentru vremea aceea: o casă cu trei camere, 5 hectare de pământ arabil, 14 porci şi vreo 100 de păsări. Iar mama cu cinci copii de mână şi altul pe cale de a-l naşte plecaseră fiecare cu câte o boccea, pe măsura puterii. La Mizil, unde-au fost repartizaţi de autorităţi, s-a născut mezina familiei. Au dormit prima noapte în gară. Trei ani au stat în casa unui funcţionar omenos, cu milă pentru numeroasa familie.
Anii au trecut, fraţii mai mari şi-
