Într-o seară stătusem destul de mult la redacţie, era în jur de unsprezece seara. Avusesem de pus în pagină un text şi mă certasem cu tehnoredactorii pentru fiecare literă pe care voiau să o tai. Fiind destul de târziu, erau şanse mici să mai prind vreun autobuz, dar m-am gândit să stau totuşi 10 minute în staţie, poate se întâmplă o minune.
În staţia din faţa Casei Scânteii era aproape pustiu, în afară de mine, mai era doar o femeie blondă cu sâni mari. Mi-am scos o ţigară şi am început să fumez, decis ca atunci când termin să iau un taxi. După câteva fumuri, s-a apropiat de mine doamna, care m-a întrebat cu un pronunţat accent basarabenesc: „Nu vî supâraţi, mai iesti unităţi di transport spri şentru?".
I-am explicat cum că e puţin probabil să mai apară ceva şi că eu o să iau în curând un taxi. Mi-a propus să ne asociem juma-juma la transport până la Universitate. Generos, i-am spus că nu trebuie să dea nici un ban, fiindcă oricum avem aceeaşi destinaţie. Până să ne îmbarcăm într-o maşină galbenă eram deja prieteni, conversam despre Voronin şi alţi „aşi" ai politicii moldoveneşti.
Ajunşi în centru, am invitat-o la o cârciumă care era deschisă peste doisprezece noaptea. Am băut nişte vodcă, despre care am ajuns amândoi la concluzia că este mult mai proastă şi mai scumpă decât cea din spaţiul ex-sovietic. Într-o pauză a procesului de îngurgitare, am aflat că o chemă Nielia. Când am întrebat-o de la ce vine numele, a rămas mirată de ignoranţa mea: „Cum di undi!? Di la Ionielia!".
La un moment dat, am atacat şi am început să o mângâi pe picior, apoi am dat să o pup. Am fost gratulat duios cu „niebunule!". Nu a avut nimic împotrivă să continuăm discuţia la mine acasă.
Nu ne-am formalizat cu un preludiu lung. În pat scotea nişte gemete molcome, care sunau şi ele parcă moldoveneşte. După ce am terminat primul
