După cinci ani petrecuţi pe frontul celui de-al doilea Război Mondial şi în lagărele sovietice din Siberia, îndrăzneşte să se considere mai degrabă un bun român decât un erou.

Mai optimist poate decât în anii tinereţii, Constantin Iancu are mai puţin de zece ani până să împlinească suta. Se ţine bine, este un bătrânel vivace şi povesteşte cu o luciditate dezarmantă de anii celui de-al doilea Război Mondial şi de drama căreia i-a fost părtaş pe atunci.

Discuţia cu el face cât o jumătate de manual de istorie, dar are avantajul unei relatări mult mai pline de culoare, mai sugestivă şi mai consistentă în mesaj.

La sfârşitul ei, un singur regret: acela că istoria adevărată încă nu s-a scris, iar tinerii de azi, care trag şoricelul de coadă în faţa calculatorului şi la şcoală, nu vor apuca să ştie niciodată cum se face, că „patriotism“ nu este doar un cuvânt aruncat pe o pagină a DEX-ului, ci un copac falnic de care au avut grijă atâţi înaintaşi. Citiţi mai multe în Adevărul de seară de azi.