Chiar si inainte ca liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, sa decida sa sugrume putina legitimitate ramasa din "democratia gestionata" a Iranului, sistemul era cu siguranta straniu. Desi cetatenii iranieni aveau dreptul sa-si aleaga presedintele, candidatii trebuiau sa fie avizati de Consiliul Gardienilor, din care jumatate este numit de liderul suprem neales. Singurii candidati carora li se permitea sa intre in competitia electorala erau barbati cu un dosar religios impecabil si loiali unui regim ale carui decizii importante sunt luate de clerici nealesi. Mir-Hossein Mousavi, desemnat de fostul ayatollah Khomeini pentru postul de prim-ministru in 1981, era o asemenea persoana. Mousavi a candidat ca reformist, promitand libertati sporite pentru presa, mai multe drepturi pentru femei si mai putine restrictii in vietile private ale iranienilor. El a mai sugerat si un plus de flexibilitate in negocierile cu Statele Unite.

Si totusi, infrangerea lui Mousavi de catre Mahmoud Ahmadinejad intr-un proces electoral aparent trucat a fost salutata cu usurare de unii neoconservatori din SUA. Max Boot, un comentator cu greutate, isi asuma "o oarecare satisfactie fata de rezultatul alegerilor din Iran", fiindca acum ii va fi mai greu lui Obama sa stea in calea unui atac israelian asupra instalatiilor nucleare iraniene. Din moment ce Iranul este inamicul (mai tineti minte "axa raului" a lui George W. Bush?), ar fi mai bine sa ai de-a face cu un presedinte care vorbeste si se comporta ca un raufacator nebun decat cu un personaj care are un discurs cu rezonanta rezonabila si care promite reforme.

Asta ar parea culmea cinismului, ceea ce si este. Ne duce cu gandul la apropierea in spirit dintre neoconservatorii extremisti si ideologii comunisti. Pentru o minte radicala, compromisul este o anatema. Cativa musulmani de extrema stanga, obsedati de opozitia fata de