Revista Observator cultural este invitată la Festivalul de Poez Deşi 2009 este un an generos în aniversări şi comemorări muzicale, nici una nu pare să intereseze suficient organizatorii de evenimente popular-culturale. Potenţialul de piaţă al numelor vizate – Händel, Haydn şi Mendelssohn – arată onorabil, dar cu un impact insuficient de atrăgător pentru prime time news. Probabil că prima explicaţie ar fi de găsit în scuturarea celor trei de coroanele şi epoleţii acordaţi cu entuziasm de contemporani, în favoarea unor eroi mai strălucitori. Elvis Presley a fost regele rock’n-rollului, dar doar pînă la Michael Jackson, învestit king of pop şi sanctificat the greatest of all time, graţie aurei lacrimogene a morţii premature. Desigur, gusturile intens hrănite prin media muzicii uşoare nu pot fi luate la fel de în serios ca o istorie critică veche de 150 de ani, dar întrebarea cu privire la justeţea judecăţilor estetice rămîne. Compozitori consacraţi, aniversaţii amintiţi mai împart, pe lîngă reputaţie, şi pierderea statului de idol avut cîndva: Händel n-a avut concurenţă în vocal-simfonic vreo 70 de ani, pînă la redescoperirea lui Bach; Haydn a fost ales geniul veşnic tînăr, doar pentru a îngroşa peste puţină vreme rîndurile respectabililor, la apariţia lui Mozart; Mendelssohn, în sfîrşit, a ratat scenariul romantic al apoteozei postume, alunecînd din Panteon odată cu dispariţia fizică. Dacă Mozart a murit prea tînăr, la aproape 36 de ani, lăsîndu-ne să regretăm neîmpăcaţi lipsa unei Simfonii nr. 42, cei 38 de ani ai lui Mendelssohn nu impresionează decît, cel mult, uman. Ambiguu prin origini, anacronic prin fapte, irelevant prin consecinţe, compozitorul care „a început ca un geniu şi a sfîrşit ca un talent“ (Hans von Bülow) nu a avut vreo calitate care să nu-i fie ulterior imputată. Mai întîi, educaţia. Născut într-o famile bogată şi faimoasă – nepot al marelui f