Petru Romosan a deschis un drum nou in poezia anilor '80. Primit cu entuziasm, el nu am mai gasit, totusi, in interiorul sau suficiente resurse pentru a-si continua demersul. Sau poate ca nu l-a mai interesat literatura. In primavara sau vara anului 1977, un tinar de 20-21 de ani, inalt, desirat, cu un nas lung, coroiat, intra pe poarta literaturii romane calare pe un frumos asin alb impodobit cu multe panglici si clopotei. Numele lui era Petru Romosan. Salutat cu urale si ovatii la Cluj, era primit mai apoi cu surle si tobe la Sibiu, Timisoara, Craiova, Bucuresti si, in cele din urma, acceptat si in stravechea capitala a Moldovei, unde mai multi se aratara la inceput sceptici in privinta acestei glorii venite de peste munti, ca in cele din urma sa-l considere ca pe unul de-al lor, primindu-l cu urale si ridicindu-i numele in slavi. Calare pe asinul sau alb si cu o bufnita uriasa pe umar, tinarul trecea dintr-o cetate in alta, dintr-un tirg in altul, citind absorbit dintr-o carticica subtire, Ochii lui Homer, si lumea i se asternea la picioare. Cei care asteptau venirea unui nou poet strigau cu privirile exaltate de un entuziasm mistic: El este! El este, el este! El! Un an sau doi mai tirziu dupa aceasta intrare triumfala, imbracat in uniforma de soldat, avind gradul de caporal sau de sergent, bintuia redactiile revistelor si Casa Scriitorilor din Bucuresti, unde cunoscu, in scurt timp, bicisnicia gloriei, precum si viata si mizeria literaturii. Cum uniforma de soldat ii dadea un aer de originalitate sumbra, si-o pastra si dupa lasarea la vatra si o mai purta inca mult timp. Uniforma, nas, cizme, ochelari - asta era Romosan. Visul lui, ca de altfel si al altora, era sa scoata o carte perfecta, in care fiecare poezie (dupa expresia domnului Mugur, alias Hokusai) sa fie de nota zece. Un poet, zicea Romosan, in toata cariera lui artistica, nu scrie mai mult de 10-15 poe