Tînăra doamnă Ridzi şi-a dat demisia. A fost o mişcare neaşteptată, după ce la audierile din Comisia parlamentară a spus că nu va demisiona, că nu are ce să-şi reproşeze. Numai că probele zdrobitoare s-au tot strîns; concluzia, foarte clară, a fost că domnia sa nu poate prezenta justificări în privinţa banilor cheltuiţi şi, în acelaşi timp, apar sume exorbitante virate către televiziuni (s-au cumpărat ştiri şi s-au livrat publicului materiale publicitare care preamăreau doi oameni politici: Monica Ridzi şi Elena Băsescu). Demisia a survenit fără ca PDL să se delimiteze (cu o excepţie, Sever Voinescu – unde eşti tu, Traian Ungureanu, care condamnai şpaga Guvernului Năstase şi acum taci mîlc?) şi fără ca preşedintele Băsescu să o dezavueze pe Monica Ridzi (marţi seara, pe 14 iulie, preşedintele Băsescu spunea că Monica Ridzi a fost „executată“, aşa cum proceda şi Ana Pauker cu duşmanii). Numai că povestea a luat amploare, investigaţia Gazetei sporturilor a fost impecabilă – nimic dintr-o „execuţie“, aşa că singura soluţie era demisia. E o demisie forţată de probele tot mai numeroase. Sigur, Monica Ridzi a încercat să fie teatrală şi a spus că „familia mea nu mai poate suporta prelungirea acestei situaţii. Mama este deja bolnavă“. Un om care simte că are dreptate şi se consideră curat nu renunţă aşa de uşor, dimpotrivă, îşi apără onoarea. Aşa că invocarea familiei n-are ce căuta în acest anunţ al demisiei. S-ar putea considera un sacrilegiu că amesteci familia, mai ales părinţii, pentru gesturi faţă de care eşti singura răspunzătoare. Pur şi simplu, doamna Ridzi s-a văzut încolţită, n-a avut nici un contraargument, şi a trebuit să plece. Chestiunea prilejuieşte, din punctul nostru de vedere, cel puţin două comentarii. În primul rînd, prin ancheta şi tenacitatea dovedite de presă în cazul Ridzi se poate vorbi de o reabilitare a profesiei de jurnalist. E remarcab