Scriu cu mare teamă rândurile astea - nu vreau să rănesc, nici să amestec senzaţiile, vreau doar să împart emoţia cu cineva care s-o priceapă, întreagă, nevătămată de vreun context.
Am luat-o cu mine pe Oana Pellea,... Jurnalul Oanei Pellea. E una dintre cărţile pe care le-am împachetat ca pe tablouri când am plecat, ca să nu-i zgârii nici faţa frumoasă de pe copertă şi nici vreun înţeles. A stat la mine pe noptieră vreo 2 săptămâni până să plec, sprijinită de o vază în care şedea mereu un trandafir din grădină. O priveam seara şi adormeam liniştită cu zâmbetul ei. I-am explicat copilului meu cine e şi cât îmi e de dragă. M-a întrebat dacă e din familia noastră. I-am spus că da.
Am deschis cartea de câteva ori pe furiş şi de la fiecare pagină am aflat încă ceva despre mine. Explic - ca la orice melodie pe care o ai în topul tău sau ca în cărţile mari cu care te-ai alcătuit, se află ceva ce simţi la fel, doar că altcineva a spus-o mult mai direct şi mai emoţionat ca tine. Sau pur şi simplu ţi-a rostit gândurile pe care tu n-ai ştiut să le scoţi din tine. Oana Pellea îmi spunea despre mine nişte lucruri simple, îmi aducea aminte cu delicateţe cine sunt şi ce-mi ridică sprânceana.
Am închis brusc, de fiecare dată cartea şi am decis ca, într-un soi de admiraţie neobişnuită, îi voi citi Jurnalul în liniştea unei lumi civilizate, în singurătatea unor momente în care pot să plâng în voie dacă-mi vine...
Nu mă pricep şi nici nu vreau să pară că fac o cronică a cărţii ei, ci vreau doar ca aceste cuvinte să fie nişte aplauze pentru sufletul ei. Oana Pellea e pentru mine, de ani de zile, omul-reper. Când am îndrăznit să scriu o carte, i-am dedicat un capitol fără să fi ieşit vreodată la cafea împreună, fără să-i mărturisesc de câte ori am ieşit plângând în hohote de la spectacolele ei, fără să ştie cum am tremurat emoţionată c
