La 1 septembrie 1944, Liviu Rebreanu (n. 1885) se stingea din viaţă la reşedinţa sa din Valea Mare, lângă Piteşti. A fost îngropat în curtea bisericii din comună, la căpătâiul său vorbind "doar un învăţător, ofiţer rezervist care comanda o companie din multe altele ce se îndreptau spre front"1. Istoria literară a stabilit că decesul scriitorului a fost provocat de şubrezirea accelerată a sănătăţii sale, consecinţă a suprasolicitărilor din timpul unei vizite la Pucioasa, unde se afla dispersat Ministerul Cultelor, Artelor şi Informaţiilor în vreme de război.

Dintre biografii romancierului, Adrian Dinu Rachieru a încercat să reconstituie, pe bază documentară, ultimele zile din viaţă ale acestuia2. Conducându-se în principal după informaţiile furnizate de jurnalul fiicei lui Rebreanu, Puia Florica, A.D. Rachieru şi-a etalat convingerea că începând din ianuarie 1944 sănătatea lui Rebreanu a urmat un curs continuu descendent şi că o firavă restabilire înregistrată pe la sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1944 a fost urmată de o prăbuşire rapidă în urma unei vizite imprudente la Pucioasa, decesul fiind provocat de problemele respiratorii şi cardiace ale bolnavului.

O nouă sursă documentară accesibilă în ultimul timp ne-a permis să aducem fapte noi şi precizări în legătură cu împrejurările şi cauzele decesului marelui prozator. Am publicat această descoperire într-o revistă de istorie3, al cărei specific o face mai puţin consultată de lumea literară. Reluăm şi dezvoltăm întreaga problematică în paginile unei reviste literare de mare audienţă în dorinţa de a face cunoscute noile informaţii privind ultimele zile din viaţa lui Liviu Rebreanu unui cerc mai larg de creatori şi cititori de literatură. Urmărind integrarea noii surse documentare în descrierea şi explicarea sfârşitului marelui scriitor, expunem în continuare modul în care