Acum cinci ani, la început de campanie electorală, am scris articolul de mai jos. N-am nimic de adăugat...
Campania electorală face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încît nimeni, la noi şi aiurea, nu mai stă să reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei. Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar să ne gîndim puţin. Din patru în patru ani, sîntem invitaţi să ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de paradă, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care să rezolve nerezolvabilul, să ţină în funcţiune mecanismele vitale ale ţării. Care ar trebui să fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun sau un bun medic? De regulă, întrebăm în dreapta şi în stînga, ne interesăm de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugărească. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Există, evident, meseriaşi care îşi fac reclamă cu mai multă sau mai puţină abilitate, dar nici unul nu se poate întreţine pe termen lung, dacă nu-şi confirmă, de fiecare dată, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultimă instanţă, competenţa, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.
Dar cum procedăm cînd e vorba să alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedăm în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparăm grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uităm, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscăm gura pe stradă dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la rîndul lor, se străduiesc să ne devină simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabilă, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeză nevrotică se desfăşoară tot mai abit
