Drama şi neînţelegerea încep de aici: Mircea Lucescu nu are o viaţă simplă, are un destin.
Iar destinul e un contract care nu expiră, nu se negociază, e implacabil, greu de dus şi inexplicabil. Lucescu nu va renunţa la fotbal, chiar dacă sănătatea, familia, prietenii şi noi toţi ceilalţi vom continua să i-o cerem. E imposibil. Lucescu şi fotbalul sunt doi siamezi condamnaţi la eternitate. Pentru oameni ca el, între pasiune şi datorie graniţele s-au şters de mult, dacă au existat vreodată. „Nu pot să ies în lume fără ei. Cu ochelari, sunt Jack Nicholson. Fără ochelari, sunt gras şi am şaptezeci de ani”, spunea actorul. E ceva aici.
Mircea Lucescu a fost alesul dreptunghiului acela de miracole şi nelinişti de când nu depăşise vârsta pantalonilor scurţi. Şi, ca orice om predestinat, va rămâne până la sfârşit. Jucând, nu l-am zărit decât în reluări: un tânăr cârlionţat şi nişte imagini vechi care se derulau lent. Mi s-a părut un efeb cerebral cu ghete fermecate.
Când am văzut prima oară un meci de fotbal în direct, pe un ecran invadat de purici, Lucescu-antrenorul era deja acolo. A fost mereu de atunci. Ecranele s-au făcut plate şi din ce în ce mai subţiri, „Il Luce” albea repede ca un ghinionist profesionist. Era acolo şi când peste Giuleşti se zbătea un elicopter din care era filmat ca o curiozitate (doar se întorsese din Occident în România). Era acolo, şi după atâţia ani, trântind cu fesul de pământ şi bolborosind îmbufnat şi ironic spre camera cine ştie cărei televiziuni: „Bravo, Federaţia!”.
Tot acolo era şi în primăvara acestui an, într-un pub din Amsterdam. Se zbătea, ca de obicei, cu mâinile unite într-o pâlnie clasică, strigând ceva în limba universală a fotbalului inteligent şi bun. Plasma spânzurată pe peretele pubului tremura cu sonorul oprit. Nu am să aflu niciodată ce striga. Din motive obscure, finala de
