O întâlnim pretutindeni, în vehicole, mecanisme, parcuri de distracţie. O considerăm utilă dar banală, de aceea le spunem celor cu mari pretenţii şi realizări modeste că vor să reinventeze roata. O credem veche de când lumea, apărută imediat după ce ne-am ridicat în două picioare, de o vârstă cu focul. Nu ne întrebăm însă de ce nu o întâlnim în natură, unde, poate cu excepţia ciulinilor, roata nu există.
Se crede că marea majoritate a invenţiilor au fost inspirate de lumea înconjurătoare. Furca de fân şi furculiţa pe care o folosim la masă ar putea proveni din crăcana folosită şi la prăştii, avioanele se trag de-a dreptul din păsări, păianjenii au sugerat ţesăturile, dar şi capcana.
Primele roţi au fost folosite acum 5.500 de ani de olarii din Mesopotamia. A fost nevoie de încă vreo câteva secole până să aibă cineva strălucita idee de a construi un car. Cu multe mii de ani mai devreme oamenii foloseau ace de cusut, făceau coşuri împletite din nuiele, construiau bărci şi suflau în flaute făcute din oase de păsări sau animale.
În Grecia antică a fost construită prima roabă. Vehicol de o simplitate remarcabilă şi de o mare eficienţă în reducerea efortului fizic, roaba a apărut cu patru secole mai târziu şi în China. Adoptată de Bizanţ şi de lumea islamică, roaba cucereşte Europa medievală. Preţul unei tărăboanţe era desigur destul de piperat, dar economiştii ne asigură că amortizarea era rapidă.
Roata, ca mijloc de transport, avea să fie înlocuită de cămile în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, cândva între secolele al doilea şi al şaselea d.Hr. Există şi o explicaţie, drumurile s-au degradat după căderea imperiului roman, iar invenţia şeii de cămilă a simplificat manevrarea animalului. Abandonată în cărăuşie, roata a continuat să fie folosită la olărit, morărit şi irigaţii.
Nu este cazul să insistăm prea m
