Îşi doreşte ca apelativul „maestre“, cu care-l gratulează cei care-l cunosc, să fie datorat în primul rând exigenţei sale profesionale şi nu vârstei. După 45 de ani de la primul gong, simte teatrul ca o a doua casă. Sau ca o altă cameră a apartamentului său în care-şi satisface setea de emoţie, se joacă cu trăirile sale lăuntrice şi explorează lumea îmbrăcat în personaje care se nasc din nou, seară de seară. Mereu altele, dar în aceeaşi „piele“.
Cu puţin timp înainte de a-şi urca pe umeri cele două steluţe de locotenent, a fost exmatriculat de la Şcoala Militară de la Piteşti, din cauza unei delaţiuni specifice vremurilor de atunci. Era prin 1959. S-a întors la Constanţa şi a jucat o vară în rolul unui salvamar adevărat. A ajuns la IATC de mână cu fostul său coleg Hamdi Cerchez. La proba de aptitudini a dat juriul cu burţile pe spate povestindu-le de Moş Teacă al lui Anton Bacalbaşa, iar câteva zile mai târziu, când s-a uitat pe lista cu rezultate, s-a descoperit la cei admişi cu bursă. A început să-i placă să simtă scândura scenei, să intre în rol, să învârtă maşinăria spectacolului şi să simtă cum viaţa, spectator la propria-i dramatizare, chiar trăieşte.
Dar nici acum, după atâţia ani, nu crede că se poate vorbi de o rutină, atâta timp cât de fiecare dată ai doza de prospeţime care face viu un personaj.
„Actorul arde pe dinăuntru, nu ca un copac în exterior, dar tocmai arderea asta te păstrează viu, îţi dă împlinirea şi puterea de a merge mai departe. Fără ele am fi doar nişte exponate dintr-un muzeu“, spune actorul.
Evadarea din ţară, …privarea de teatru…
Replicile date, prea dure pentru urechile securiştilor de dinainte de ’89, au ieşit uneori din scriptul actoricesc. Dar tot actoria, sau mai bine zis talentul său, l-a salvat în ’75 de excluderea din partid şi deferirea în Justiţie pentru ofensel