Supărat pe mentalităţile care au pus stăpânire pe învăţământul românesc, este prieten cu elevii, le-a dat ID-urile şi a eliminat barierele comunicaţionale, provocându-i să spună tot ce gândesc despre profesorul lor.
Profesorul Eugeniu Belivac a avut o copilărie fericită, iar prin anii 80, chiar dacă umbla cu cheia de la apartament de gât, a trăit la maximă intensitate bucurile vârstei. Cele mai vii amintiri sunt legate de anii studenţiei. „Am făcut multe lucruri bune, dar şi foarte multe năzdrăvănii. De la «olimpiadele tomnatice» cum le spuneam restanţelor, la discuţiile prin care vroiam să schimbăm lumea. Într-o clasă de fete eram cinci băieţi, unul din Turnu Severin, altul din Caracal şi doi basarabeni. Discutam cursurile de seminar, le întorceam pe toate feţele, iar când am terminat facultatea aveam rucsacul plini de amintiri. Aş putea spune că la absolvirea facultăţii aveam un ochi plângând şi altul râzând”, povesteşte Eugeniu.
Cele mai multe discuţii ale studenţilor de odinioară se refereau la modul cum ei, viitorii profesori, vroiau să schimbe mentalităţile într-o Românie post Revoluţionară unde „maşina de fabricat dascăli”, funcţiona după vechile tipare. „La facultatea, la Craiova, am avut nişte profesori foarte buni, cu multă dăruire. M-am titularizat ca profesor de engleză la Colegiul Mircea cel Bătrân, din Râmnicu Vâlcea, dar n-am stat decât două săptămâni. Eu, care am fost elev la acel colegiu, devenit profesor, mă ţineau la distanţă. Apoi mi-am dat examene şi am devenit profesor universitar, la Facultatea «Constantin Brâncoveanu», dar ceva mă îndemna să fac mai mult, să ies din tipare ”, povesteşte cu aducere aminte Eugeniu.
Americanii, mult mai pragmatici
Dorinţa de a deveni partener cu elevii cărora le predă limba engleză, de a fi prieteni, de a-i scăpa pe micuţi de povara teoretizărilor excesive, l-a îndemnat pe Eug
