Am intrat în povestea lui Grigore Băjenaru printr-un straniu salt în timp petrecut în Grădina Cişmigiu... Pe una dintre aleile din spatele Liceului Lazăr, vorbesc la telefon cu profesorul Tudor Opriş, care i-a fost unul dintre cei mai buni prieteni autorului celui mai iubit, poate, dintre romanele adolescenţei scrise vreodată la noi.

Părând că-mi recunoaşte vocea din altă lume sau din altă existenţă, ca-ntr-o poveste nescrisă, profesorul Opriş mă invită într-un joc şi împreună ne întoarcem în timp în perioada în care se năştea "Cişmigiu et Company", în anii '40 ai tinereţii lui... ai primelor iubiri, la care devin pe negândite părtaşă.

Povestea continuă apoi într-o cameră frumoasă, unde Grigore Băjenaru şi Tudor Opriş aflu că se pierdeau ore întregi în cuvinte şi întâmplări, la o ceaşcă de cafea, privind turlele de la Mitropolie şi ascultând cum bat clopotele. Despre cel dintâi se ştiu prea puţine lucruri astăzi. A scris "Cişmigiu et Company", romanul pe care l-au iubit deopotrivă adolescenţii din perioada celui de-al doilea război mondial, când a apărut prima ediţie, şi apoi adolescenţii din perioada comunistă, pentru că era una dintre portiţele lor spre libertate... şi apoi a dispărut.

A trăit mai degrabă retras, depănând amintiri. "Prin 1970 am început să mă văd cu Băjenaru, dar el venea destul de rar la Uniunea Scriitorilor, pentru că nu-i prea plăceau şedinţele", îşi aminteşte Tudor Opriş. "Aşa că nu prin Uniunea Scriitorilor ne-am legat noi, ci printr-o întâmplare fericită, pentru că s-a întâmplat să avem un prieten comun, un scriitor, care fusese şi el lăzărist şi era o mare personalitate, Dumitrescu, fiul celui care a creat Tinerimea Română.

Aflând că sunt scriitor şi profesor la «Lazăr» a ţinut morţiş să mă cunoască. Şi până la moartea lui, în 1986, au urmat schimburi de vizite. Iar în ultimii ani, spre băt