A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului "Lazăr". A fost odată o grădină minunată a cărei poveste a început demult, acum mai bine de 200 de ani: Grădina Cişmigiu.
Istoria europeană a Cişmigiului a început de la o dorinţă practică: Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti, voia să construiască cişmele, care să dea apă proaspătă. Prima s-a ridicat lângă intrarea de astăzi dinspre Strada Ştirbei Vodă, iar în spatele ei şi-a construit o casă Dumitru Suiulgi-basa, şeful lucrărilor, având titlul de Marele Cişmigiu (şeful cişmelelor).
Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul era numit balta lui Dura neguţătorul, mult mai întinsă decât suprafaţa de astăzi a parcului. Aşadar, balta plină de mâl, cu izvoare subterane nesecate, şi îmblânzirea locului i-au revenit unui străin. Vienezul Carl Friederich Wilhelm Meyer, arhitect peisagist, a fost adus mai târziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar balta cea mâloasă s-a transformat în lac cu arteziană în mijloc. Grădina a început să se construiască încet, încet, s-au adăugat straturi peste straturi şi ani peste ani...
Au urmat plantarea a mii de arbori indigeni sau din specii rare, proiectarea de grote artificiale şi poduri. Aici a existat într-o vreme chiar şi o minigrădină zoologică, unde se găseau lupi, urşi, vulpi şi castori, iar suprafaţa grădinii a fost definitiv delimitată în 1850, după ce parcului i s-a adăugat o bucată din grădina familiei Creţulescu.
Inaugurarea oficială a avut loc în 1854, iar grădina a început să găzduiască tarafuri lăutăreşti şi ritmuri militare. În noua şi minunat