Vladimir Tismăneanu: "Sărbătorim în această săptămână centenarul Constantin Noica (sâmbătă, 25 iulie)."
Doresc să marchez acest moment simbolic, examinând două cărţi apărute în 2009 (la Humanitas şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române), sub îngrijirea Dorei Mezdrea, care luminează complicata relaţie dintre Constantin Noica şi Securitate. Filosoful s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituţii, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact, fie care iniţiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic.
Publicarea în 1969 la Editura Univers a unui volum de dialoguri platoniciene (primul de la instaurarea comunismului în România) genera „analize” hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan ori aceea cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau văzute drept întreprinderi subversive. Cioran şi Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverşii “parteneri de discuţii” că sosise timpul unei regândiri a relaţiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtuşenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre “colaboraţionismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duş rece, o invitaţie la recunoaşterea, chiar târzie, a realităţii: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimţire şi delaţiune.
Mai mult decât atât, afirm cu deplină responsabilitate că, în condiţiile sufocante ale dictaturii naţional-staliniste, a clădi un refugiu de normalitate, aşa cum a încercat să facă Constantin Noica, unul ospitalier cu valorile excelenţei culturale, era o formă de rezistenţă. A ironiza cu superbie aceste străduinţe, a-i persifla pe Noica şi pe discipolii săi, câtă vreme nu ai (ori nu ai avut) mare lucru de
