Modul în care se definea pe sine însuşi Truman Capote („Sînt un Paganini semantic“), într-un cuvînt de deschidere la romanul care l-a consacrat definitiv, Cu sînge rece, defineşte destul de bine demersul lui Reinhart Koselleck pe una dintre direcţiile sale fundamentale. Istoricul de activitatea căruia – deşi nu numai – se leagă afirmarea Şcolii de la Bielefeld a reconsiderat interesul experţilor pentru cercetarea trecutului faţă de lingvistică, faţă de filologie, în cel mai larg înţeles cu putinţă. Într-o epocă în care antropologia culturală a pus pe piedestal terenul (field work), făcînd din el o probă de neocolit a profesionalismului şi a acurateţii, istoricul a atras atenţia – alături de Jacques Derrida, Michel Foucault ori Roland Barthes – asupra importanţei avute, în continuare, de studiul „clasic“, de bibliotecă. El s-a interesat, în acest sens, în mod constant de teoria şi de practica discursului, a limbii şi a noţiunilor prin care se transmit cunoştinţele despre trecut. Koselleck a supus textele politice unei analize menite să izoleze conceptele fundamentale cu care se operează în schimbătoarele lor cîmpuri semantice, condiţionate de o dinamică socială complexă, care prezervă trăsături ale unor experienţe istorice de odinioară, dobîndesc însemne ale prezentului şi anunţă tendinţe viitoare. O complexitate semiotică deloc neglijabilă a dobîndit astfel, sub ochiul scrutător al expertului german, centralitate în analiza trecutului. Un soi de idealism pare să îl someze pe Koselleck să socotească ideaţia şi structurile conceptuale ca pe un motor al istoriei şi, totodată, ca pe un material necesar a fi abordat în mod preferenţial pentru descifrarea mai adecvată a acesteia. Sursă şi expresie a faptului istoric, gîndul, ideea, surprinse în forma chintesenţială a noţiunii, devin pasta care electrizează contextele, făcîndu-le să polarizeze în fapte şi întîmplări