În 2004, regizorul Walter Salles ne-a povestit anii de tinereţe ai lui Ernesto Che Guevara (în interprearea lui Gael Garcia Bernal), în „Diarios de motocicleta”.

În „Che: Part One”, Steven Soderbergh ne înfăţişază însă altă etapă din viaţa lui Che (în interpretarea lui Benicio Del Toro): perioada sa cubaneză, cu participarea argentinianului la evenimentele care au dus la căderea lui Fulgencio Batista şi ascensiunea lui Fidel Castro.

La peste patru decenii de la moartea sa, figura lui Che este un simbol global şi multiform al rebeliunii: chipul său e imprimat pe tricouri, căni de cafea, afişe şi brelocuri, numele său e cântat în ritmuri latino-americane şi rock, e menţionat în filme şi pomenit, în contexte diverse, de intelectuali şi activişti cu agende diferite: Nelson Mandela, Jean-Paul Sartre, Susan Sontag, Graham Greene. Viaţa reală şi omul Ernesto Guevara se topeşte în mitul lui Che, care este alimentat fără încetare. Iar filmul lui Soderbergh nu intenţionează neapărat să facă lumină.

Într-un fel, e mai simplu de spus ce NU este/face filmul despre Che al lui Soderbergh. Deşi e documentat, se pare, la sânge (regizorul a declarat într-un interviu că fiecare scenă are o sursă, aproape nimic nu a fost ficţionalizat) şi deşi conţine cadre cu aromă de emisiune de ştiri (de exemplu, discursul de la Naţiunile Unite), nu este un documentar rece şi calculat. Dar deşi nu conţine o clipă pretenţia de a fi obiectiv, nici nu oferă un punct de vedere personal definit – filmul nici nu condamnă, nici nu idolatrizează, nu e nici consternat, nici înţelegător.

Deşi succesiunea de scene reuşeşte să creeze imaginea unui personaj straniu, când calm şi meditativ, când înflăcărat şi agresiv, când doctor, când ideolog, când soldat, întreaga controversă care îl urmăreşte nu e mai deloc pusă în discuţie. Fiecare scenă e o piesă dintr-un puz