A murit azi cel mai mare şi mai omenos chirurg din România ultimilor 50 de ani, Dan Setlacec. Mulţi habar n-au cine a fost, aşa că nu m-aş mira să apară tot soiul de prostii despre el în presă. În meseria lui era de o inteligenţă sclipitoare şi avea intuiţii salvatoare. Cu ani în urmă se spunea în Bucureşti că dacă nici Setlacec n-are ce să-ţi facă trebuie să te resemnezi. Cu sprîncenele lui care semănau cu aripile întinse ale unui corb venerabil, iar apoi cînd începuseră să albească, aduceau cu aripile unei bufniţe înţelepte, cu ochii lui strălucitori, chirurgul Dan Setlacec începea să-şi vindece pacienţii înainte de a-i cerceta cu bisturiul. Îi pregătea de lupta cu boala şi ştia să trezescă în ei dorinţa de viaţă. Avea duh de vindecător şi un cald bun simţ de mare umanist. Despre el se spunea că îşi citea bolnavii. Cînd l-am cunoscut mă uitam la el ca la o curiozitate. Auzisem de numele lui, dar ca tot omul care se ştie sănătos, nu simţeam nevoia să mă apropii de talentul său. Totuşi cînd ne-am strîns mîna m-am simţit aproape electrizat. Cel care m-a prezentat lui Dan Setlacec a fost Zigu Ornea, istoricul literar. „Mă, Cristi, trebuie să-l şi cunoşti!” I-am dat dreptate după aceea lui Zigu. Setlacec îţi transmitea ceva cînd stătea de vorbă cu tine. O stare de bine pe care o simţeai după ce te despărţeai de el. Zigu Ornea mă întreabă a doua zi, la telefon, ce părere aveam despre prietenul lui. Ca să-l rîcîi îi spun că poate întîlnirea cu Setlacec m-a nimerit într-o zi bună. După vreo săptămînă, am admis că da, poate o fi fost ceva. Ce era să-i spun lui Zigu pe atunci, cînd nu mă interesa seninătatea unei stări de bine, ci căutam experienţe care să-mi stîrnească adrenalina?

A murit azi cel mai mare şi mai omenos chirurg din România ultimilor 50 de ani, Dan Setlacec. Mulţi habar n-au cine a fost, aşa că nu m-aş mira să apară tot soiul de prostii despre e