Ceea ce face din cartea Magdei Mihăilescu (Magda Mihăilescu, François Truffaut, bărbatul care iubea filmele, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 315 pagini) una deosebită nu este doar sensibilitatea analitică formidabi­lă dublată de reala afinitate pe care o are cu lumea truffaultiană, ci înţelegerea pe care o dobândeşte de-a lungul unei cercetări înde­lun­gate asupra resorturilor cinematografiei ca artă totală privită prin fereastra pe care Truffaut o lasă închisă special pentru a sublinia depărtarea şi apropierea deopotrivă pe care ecranul o aşază între noi şi lume. Criticul începe prin a risipi iluzia de graţie mozartiană cu un minunat l'air de rien pe care o lasă o parte din filmografia truffaultiană, - o probă o oferea şi ultimul film al lui Truffaut, De-ar veni odată Duminica!, pe care Magda Mihăilescu l-a recomandat spre vizionare cu ocazia lansării cărţii sale - propunând o revizitare a operei sale cinematografice din perspectiva "Recviemului", adică al Camerei verzi în care regizorul devine actor. Iar filmul este evocat dintr-un unghi critic care reclamă pentru Truffaut nu ludicul notoriu cu versatil-histrionicul Antoine Doinel, ci o gravitate d'une douceur terrifiante, ca şi chipul eroului ivit dincolo de un geam vălurit, gravitatea morţii pe care în paralel o asociază artei fotografice trecute prin filtrul de sensibilitate barthesian. Există la acest personaj Antoine Doinel ceva peterpanesc, în contradicţie cu dorinţa copiilor cinematografiei truffaultiene de a ieşi din copilărie cât mai repede, mai ales în ce priveşte confuzia dintre realitate şi ficţiune, o nepermisă prelungire a tinereţii fără bătrâneţe în deplin acord cu o neseriozitate gravă a eroului volatil care nu se lasă prins în nicio iubire, în nicio îndeletnicire, în nicio situaţie ca şi cum acesta ar fi vrut să scape de toate determinările posibile, de toate angajările care definesc vâ