Un popas la Institutul Geologic al României poate părea ciudat, în vremuri când senzaţionalul în presă este generat de alte subiecte.

Iată însă că aici, un om, care putea să lucreze pe bani mulţi în Occident, a preferat "să ia taurul de coarne" şi să nu se sperie de faptul că a fost pus să conducă o instituţie decapitalizată, trecută anterior printr-o perioadă profesională deloc plăcută, marcată inclusiv de acumularea unor datorii financiare extrem de mari.

Acest specialist atipic, dr Ştefan Marincea, şi-a luat doctoratul în Franţa. Ca mineralog a învăţat ce înseamnă răbdarea de a scoate la iveală filonul de aur, inclusiv cel din sufletele coechipierilor, semeni cu care doreşte să întărească statutul de Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare şi de Serviciu Geologic Naţional. Eforturile pentru a atinge un asemenea ţel nu determină doar opinii convergente, pentru că şi viteza de asumare a unor pariuri profesionale este diferită de la un cercetător la altul.

Într-un fel, dr Marincea, ca director general al Institutului Geologic, poate fi comparat cu un ex-premier al României, azi europarlamentar. Acela care nu obosea să stea de vorbă cu interlocutorii, jurnalişti sau factori de decizie. Relua şi detalia propriile argumente, până când aceştia înţelegeau motivele reale ale unei hotărâri şi mecanismele "nevăzute" care au dus la o opţiune strategică. Neoficial, directorul acestui institut este recunoscut de colegi ca fiind persoana cea mai răbdătoare în dialogurile purtate cu cei mai dificili parteneri de drum profesional.

De regulă, doar adepţii monologului, atotştiutorii, nu mai au timp să reflecteze la opiniile bine cântărite, rod al unei experienţe profesionale aparte şi a asumării dezinteresate a unui post de vârf în organizaţie. Cu toate riscurile inerente, într-o lume unde fair-play-ul pare să fi murit de mult.