Nouă ani de creştere economică necontenită au fost, pentru România, o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, mizând pe o inflaţie calmă şi pe o politică monetară prudentă, deficitul bugetar a putut să fie ţinut în frâu ani la rând. Până în 2008, când logica electorală a învins logica economică şi deficitul bugetar a ieşit din tipare.
După saltul înainte al deficitului intern, în toamna lui 2008, a urmat reculul PIB-ului, în 2009. Fapt inevitabil, căci criza globală forţase deja, la cumpăna dintre 2008 şi 2009, intrarea în România prin trei canale: comercial, înregistrând scăderi mari atât la exporturi cât şi la importuri; financiar, surprinzând şi economia, şi populaţia cu o încetinire drastică a nivelului creditării; şi valutar, în ianuarie mai ales, când cursul euro a urcat până la 4,3 lei. Toate aceste trei şocuri regăsindu-se într-o severă contracţie a PIB-ului.
Ce va fi mai departe? Iată, piaţa valutară s-a stabilizat şi cursul de schimb nu mai produce şocuri. Apoi, canalul financiar s-ar putea închide şi el prin reluarea treptată a creditării. Iar împrumutul extern recent angajat de România produce deja unele efecte pozitive în relaţia cu investitorii străini. Rămâne deschis însă canalul comercial, care nu mai depinde de piaţa internă, ci de pieţele externe.
Guvernul e acum între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, este nevoit să pună mai întâi în funcţiune motoarele care să dinamizeze economia. Şi asta cere timp. Pe de altă parte, populaţia şi-a pierdut răbdarea în aşteptarea ieşirii din criză. Mai grav e faptul că orice program de însănătoşire economică nu începe, ci se sfârşeşte cu soluţionarea marilor probleme de care este interesată populaţia: scăderea şomajului, creşterea veniturilor, reluarea creditării.
Programe de dinamizare a economiei sunt destule. Dar tratamentele prescrise s-a
