„Spiru Haret” nu trebuie tratat ca un episod din serialul fără sfârşit al războaielor politice (care ascund, sub paltonul demagogic, mize financiare).

„Spiru Haret” e un mecanism şi nu se reduce la câteva personaje. Nu e despre Andronescu, Geoană, Vanghelie, Păunescu sau Băsescu. E altceva: cea mai la îndemână oglindă a viitorului unei ţări fără viitor.

Să nu ocolim esenţa: universitatea-gigant, un traficant de diplome legale şi ilegale, de-a valma, a fost posibilă fiindcă a existat o cerere imensă. Concret: sute de mii de oameni aveau nevoie de o recunoaştere academică facilă şi oficială (pentru un salariu mai mare sau o şansă în plus la angajare), au apelat la bazarul lui Bondrea şi au cumpărat-o. De ce?

Învăţământul superior românesc public este cum e mai rău: românesc şi public. Un fel de shaorma uriaşă, cu de toate: bordeluri academice, universităţi de cătun, o mână de facultăţi frecventabile şi conferenţiari decenţi, nesfârşite cumetrii, profesori fideli stalinismului naţional, bişniţari şi politicieni dornici de statut (pe jumătate analfabeţi, întotdeauna guralivi şi uneori miniştri), generali care au ucis tineri la Revoluţie şi au ajuns să predea „studii europene”, nulităţi agresive, somităţi nişate şi paralizate de bun-simţ.

E întreţinută o idee periculoasă: peste tot e la fel şi dacă (într-o ierarhie anapoda a unor valori diluate) diplomele nu fac doi bani, de ce să te zbaţi? „Spiru Haret” a profitat de prăbuşirea unui întreg sistem în indolenţă şi incompetenţă. Un profitor dizgraţios, dar - aici e drama - nu doar protejat politic, ci şi validat de un corp social considerabil.

Dacă România vrea să păstreze aparenţa unui stat de drept, „Spiru Haret” trebuie să intre, integral, în legalitate. Însă şi întrebările următoare aşteaptă un răspuns: ce a păzit Ministerul Educaţiei până acum? Nu veneau