Principala responsabilitate îi revine însă lui Traian Băsescu. Mai întâi pentru că domnia sa a lansat cu un an în urmă drept obiectiv naţional ieşirea de sub Monitorizare în iulie 2009.
După bunul obicei autohton, în România s-a trăncănit mult în legătură cu această monitorizare pe Justiţie. Unii, cum ar fi Monica Macovei, şi-au împărtăşit admiraţia faţă de Mecanismul de Cooperare şi Verificare, insistând pe teza că ţara noastră, asemenea unui elev nătâng, nu poate accede la lumina Justiţiei moderne decât dacă e ţinută sub teroarea Comisiei Europene.
Alţii - Adrian Severin, în primul rând - au contestat rezultatele MCV - Rapoartele anuale - invocând teoria unei conspiraţii la Bruxelles cu puternice rădăcini în România. Desigur, MCV a fost acceptat de România prin Tratatul de aderare. Din acest punct de vedere, contestarea MCV n-are rost. Desigur, MCV e un instrument de biciuire a României pentru a obţine progrese în domeniul Justiţiei şi luptei împotriva corupţiei. Desigur, unele mustrări din Rapoarte sunt pe lângă realităţile din România. Toate aceste adevăruri sunt secundare în relaţie cu adevărul fundamental: pentru România, existenţa unei monitorizări soldate cu Rapoarte anuale e o situaţie mai mult decât gravă. Şi când spunem aceasta nu ne referim la posibilele sancţiuni date ţării, văzute de clasa noastră politică drept pericole majore.
Ne referim la însăşi continuarea Monitorizării.
Indiferent că Rapoartele anuale sunt sau nu corecte, continuarea monitorizării până în iulie 2009 se constituia într-o lovitură de imagine dată ţării noastre. Alături de Bulgaria, România se înfăţişa ca o ţară de mâna a doua în Uniunea Europea-nă. Din acest punct de vedere, obiectivul ca în iulie 2009 România să obţină încetarea monitorizării, asumat în august 2008, reprezenta un obiectiv de interes naţional
