"Îi doresc tovarăşului Nicolae Ceauşescu tot ceea ce îi doreşte poporul român" – ce-i mai rămânea de făcut unui cenzor în faţa acestei urări?!
Să facă pe prostul, prefăcându-se că nu înţelege, şi să-i dea drumul? Să o interzică, adică să accepte grozăvenia că poporul român nu bine îi doreşte "Tovarăşului", ci dimpotrivă? Dar nu era periculoasă o asemenea interpretare, nu putea fi tocmai el, cenzorul, suspectat că îşi transferă propriile gânduri ascunse, neapărat "ascunse"!, că i le atribuie pe nedrept unui scriitor care nu face decât să fie suflet din sufletul poporului său, suflet ce vibrează de iubire pentru Conducător?!
Soluţia găsită a fost una pe măsură. Scriitorului i se ceruse să dea un articol în care să-l "omagieze" pe Nicolae Ceauşescu - articol ce urma să apară atât în presă, cât şi într-un volum special - şi i s-a comunicat că textul e nepublicabil, fiindcă este prea scurt. Această poveste pare să confirme şi ea concluzia unuia dintre cei mai mari specialişti în studierea raporturilor dintre "persecuţie şi arta de a scrie", filozoful Leo Strauss.
După el, "un scriitor atent şi cu inteligenţă normală este mai inteligent decât cel mai inteligent cenzor". Dacă într-adevăr aşa este, atunci multe dintre plângerile celor care acuză cenzura comunistă de masacrarea producţiei lor literar-artistice reprezintă inevitabil nu numai o mărturie despre suferinţele îndurate, ci şi o recunoaştere indirectă a superiorităţii inteligenţei cenzorilor. Se poate obiecta însă că studiile lui Leo Strauss despre scrisul subversiv nu se referă la cenzurile care au funcţionat în secolul al XX-lea, între acestea şi cele comuniste.
De ce-ar fi însă "mai inteligent" un cenzor comunist decât unul din secolul al XVIII-lea, care îi avea de citit pe Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau?! Cel din urmă în mod cert nu avea cum fi u
