Îmi place Cristiano Bergodi. Ca antrenor, dar mai ales ca om. Deşi nu-l cunosc personal, îndrăznesc să-l consider un mare caracter. Italianul inspiră încredere şi respiră civilizaţie, calităţi cu care Steaua s-a întâlnit mai rar în ultimii ani. De când a venit în România, Bergodi n-a păcălit pe nimeni – cu atât mai puţin fotbalul –, n-a trântit uşi în urma lui, n-a provocat niciun scandal. Pe unde a trecut, a lăsat impresia unui gentleman desăvârşit. A lăsat loc de buongiorno, cum se zice pe la noi, latinii.
Signor Bergodi nu e un fitecine. A jucat vreo trei sute de meciuri în Il Calcio, ceea ce nu e de colea. Cu un palmares ca al său, mulţi latini balcanici ar sta cu nasul pe sus. Aroganţa n-a ajuns însă pe strada lui don Cristiano. Seriozitatea – da. O seriozitate densă, convingătoare, nespecifică nici măcar italienilor.
De când a poposit în spaţiul mioritic, Bergodi a făcut treabă bună peste tot: FC Naţional, CFR Cluj, Rapid, Poli Iaşi. A venit, a rezolvat problema, a plecat. Ghinionul lui a fost că nu s-a prea întâlnit cu seriozitatea. Niciun club nu i-a oferit un contract ferm, pe mai mulţi ani, pe care eventual să-l şi respecte. Peste tot, a fost angajat pe post de pompier: salvează-ne, fratello, că am dat de belea! FC Naţional rămăsese fără antrenor, CFR Cluj avea nevoie de cineva s-o ducă în Cupa UEFA, Rapid nu ştia ce vrea de la viaţă, iar Poli Iaşi era disperată să scape de la retrogradare. Cu Bergodi pe bancă, toate au ieşit la liman.
Acum e rândul Stelei să creadă în priceperea lui Bergodi. Începutul a fost bun, însă examenele grele de-abia încep. Unul e chiar în această seară, contra unor scoţieni care nu sunt chiar pământ de flori, cum se spune prin peluză.
Până una-alta, Bergodi a impresionat în afara gazonului. Pare să-l fi pus pe Becali în banca lui, lucru mai dificil chiar şi decât să baţi pe M
