Profesor, în prezent, la Universitatea Ben Gurion, din Beer Sheva, şi deţinător al unor premii prestigioase, precum Premiul „Goethe“ pentru romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, în 2005, sau Premiul „Heinrich Heine“ pentru literatură, în 2008, Amos Oz reprezintă, în cadrul cultural european, o voce distinctă, prin verva povestirii, plăcerea descrierii şi voluptatea rememorării. Fundalul conturat în scrierile sale este cel al unei lumi în care cruzimea, terorismul, iraţionalul, spaima sînt ameninţări constante. Cu o istorie şi o identitate încă recente, Israelul stă, încă de la formarea sa, sub semnul nenumăratelor conflicte religioase şi politice. Este un spaţiu care, pentru o sensibilitate precum cea a lui Amos Oz, nu poate decît să îndemne la un refugiu interior, la căutarea siguranţei în sfera ce îşi dezvăluie cele mai atrăgătoare perspective: cea a literaturii. În romanul autobiografic Poveste despre dragoste şi întuneric se pot surprinde cel mai bine atît etapele evoluţiei scriitorului, interiorizarea sa tot mai profundă după sinuciderea mamei, cît şi momente-cheie ale realităţii cotidiene din statul nou format – Israel. Este romanul care oferă cel mai închegat portret al scriitorului – putîndu-se cu uşurinţă identifica traseul său zbuciumat, de la statutul de elev al unei şcoli religioase pînă la fuga sa într-un kibbutz – şi care dezvoltă, totodată, şi o latură de jurnal de creaţie, semnificativ pentru înţelegerea modului în care se structurează nivelul tematic al scrierilor sale, precum şi recurenţa unor gesturi sau comportamente la diferite personaje din romanele sale. Sinuciderea mamei este gestul care modifică radical raportarea la lume a copilului şi, mai tîrziu, a adultului. Permanenta eroziune a timpului asupra vieţilor omeneşti devine un subiect care îi va însoţi, de atunci înainte, toate gîndurile, nemailăsînd loc pentru trăirea inocent