Statistica pare minoră, e macabră şi descrie fidel un mod, modul greşit, de a face politică: 67.700 de gospodării din România (Uniunea Europeană) nu au până în această zi de vară a anului 2009, secolul XXI, mileniul III, curent electric.
Sute de cătune au fost abandonate. Oamenii care le locuiesc, cetăţeni români, sunt oameni ai nimănui. Calculul politic e cinic şi exact. Uitaţi undeva la începutul ani lor 1800, fără acces la informaţii, ei vor vota mereu, dacă vor vota, cum li se va cere. Acest bazin electoral scăldat în beznă e atât de mic şi de manipulabil încât poate fi ignorat.
Gogoaşa electrificării n-a lipsit din meniul guver nan ţilor târzii. A promis şi Tăriceanu, a promis şi Boc, au existat „linii de investiţii mai importante”, până a venit criza şi s-au terminat bani. Şi, foarte româneşte, totul s-a amânat un piculeţ. Logica invizibilă e hidoasă şi poate fi rezumată în două întrebări. Mai contează un an-doi la o întârziere de o jumătate de secol? Asta-i problema României? Răspunsul e cunoscut şi ignorat.
Politicianul român e ocupat: îşi joacă destinul la televizor, unde trebuie să hăhăie, să behăie, să tundă oi aliniate frumos, în stil nord-coreean, să danseze din buric, să călărească, să pară responsabil, să vorbească grav, să taie panglici, să mângâie copii pe cap, grijuliu, să se pupe cu babele în târg, să deseneze, cu degetul prin aer, autostrăzi, pedalând pe forţa limbajului simplu, popular, pe nemuritorii „pă” şi „dă”.
Nu e o poveste cu o ţară care arde şi o babă care se piaptănă. Întâlnim aici refuzul conştient de a intra în istorie. Stânga românească a generat şi întreţinut o subdez voltare care i-a folosit. Dreapta a fost inconsecventă, laşă şi impotentă. Cele două s-au întâlnit, întotdeauna, în dema go gie şi apetitul pentru căpătuială.
Curent electric nu vor vedea cei care nu l-au
