I-am admirat mereu pe oamenii care sunt cei mai buni la ceva, la orice, fie şi cei mai buni la chestiunile mărunte ale vieţii de zi cu zi.

Am încercat să le învăţ taina reuşitei, să le descopăr secretul continuităţii şi formula unicităţii. De cele mai multe ori m-a uluit simplitatea mecanismului după care funcţionau, am descifrat formule aparent la îndemâna oricui, dar am reperat şi calităţi pe care puţini dintre noi le pot aduce la nivelul unor performanţe cu adevărat incredibile.

Ştiu oameni care au fost dăruiţi cu talente rarisime şi puternice, dar care n-au deprins abilitatea de a le asocia cu ore lungi de muncă spre a le transforma în opere, în meserii profitabile sau pur şi simplu în pasiuni, dacă viaţa lor se putea descurca în alte direcţii.

Ştiu şi oameni care n-au avut şansa de a-şi fi descoperit talentul, dar nici nu cred că ei au făcut totul spre a-l afişa la vederea cuiva capabil să-i ajute.

Am rămas multă vreme obsedată de o poveste pe care o auzisem de la Iosif Sava într-o emisiune miraculoasă de-a domniei sale despre compozitori celebri care ştiau totul despre instrumentele care le cântau celebrele compoziţii. Bunăoară, Johann Sebastian Bach a învăţat chiar să construiască orga, devenind unul dintre experţii incontestabili ai sunetului acestui instrument. Bach ştia instrumentul atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară.

Beethoven îşi schimba constant stilul de a compune în funcţie de tot ceea ce descoperea pe parcursul vieţii şi creaţiei sale magnifice. Astfel, cea de-a 32-a sonată a sa, op.111, compusă cu cinci ani înainte de moartea sa, conţine tot ceea ce Beethoven a învăţat despre sunete, despre armonia unui instrument cu altul.

Este una dintre sonatele pe care o asculţi şi plângi de emoţie, e o operă care şi-a atins scopul tocmai pentru că s-a născut nu numai din talent, ci din