Ani de zile n-am putut sa ma uit la Hallmark. Sotia mea tragea inca de pe-atunci spre acest canal, dominat de filme in care – ziceam eu – nu se-ntâmpla absolut nimic. E drept ca nici nu vazusem vreun film aici mai mult de trei minute la rând. .. Nu-i mai putin adevarat ca nici din filmele „mele" nu vedeam mult mai mult, maximum douazeci de minute, intre doua pauze de publicitate, incât din unele vedeam repetitiv aceeasi felie, in functie de reprogramari, pe diferite posturi, iar din altele faceam un puzzle de mai mare dragul, in care traficantul italian de droguri de la inceput devine la un moment dat agent de bursa pe Wall Street, iar spre final se transforma in fantoma care bântuie un castel din Scotia.
Ati inteles ca filmele „mele" erau cele de actiune. Ce fel de actiune, cine a ce pe cine si daca binele invinge sau nu raul – astea sunt detalii neesentiale, tinând cont ca nu ajungeam in fata micului ecran decât dupa ora 23.00, chiar 23.30, si singura pretentie a mea fata de programul TV era sa ma adoarma repede si profund, lucru pe care talk-show-urile nu-l mai reuseau de mult, ca nimeni nu poate sa adoarma in timp ce tremura de enervare.
Bun. Toate astea tin de domeniul trecutului, desi orarul zilnic nu mi s-a schimbat, decât cel mult in rau. Dar când ai o miza – alta decât „Nani, nani" – ei, atunci iti faci timp! Mai ales ca mai sunt, slava Domnului, sâmbete si duminici.
Acum ma uit aproape exclusiv la Hallmark (in afara de Discovery si National Geographic, fireste, astea-s de la sine intelese). Cum s-a produs o asemenea rasucire cu 180 de grade? Sigur, si perseverenta sotiei a jucat in rol, dar, pe lânga ea, trei oameni mi-au schimbat destinul televizionistic: Barnaby, Morse si Foyle.
Toti trei sunt detectivi, toti trei sunt englezi. Cam aici se termina asemanarile, exceptând-o pe cea mai importanta, care e subiectul acestor rânduri, av
