Dupa cum spune poeta, "exista un ocean de intuneric in spatele tau gol si ingust cu care mai acoperi usa smulsa" din tine. Inaintea materiei a existat hipermateria, si asta nu a fost tot. Fiecare sunet care se propaga prin spatiu era un urias cub de piatra rostogolindu-se din neant in neant. Neantul insusi era un bloc imens de piatra ce se sfarima mereu in alte pietre si crestea, crestea, fara sa existe o lege care sa poata opri cresterea. Si asta nu a fost tot! Imensitate de piatra intr-o imensitate de piatra. Si strigat de piatra in strigat de piatra. Apoi imensitate de lut intr-o imensitate de lut. Si strigat de lut in strigat de lut. Si asta nu a fost tot. Umbra materiei din univers era egala cu greutatea insasi a materiei si intregul timp se afla la zenit. Lumina lucrurilor era statuta ca o apa si din ea izbucneau formele. Totul devenise lichid si unghiurile curgeau, se ondulau in cercuri. Rasaritul se refugiase in apus si apusul isi intinsese umbra peste tot universul. Vuietul clopotelor facea sa se reverse materia din ea insasi si sa se verse inapoi in ea insasi. Sufletele se lichefiau si singele circula prin univers si picura moarte. Si intreg universul era suferinta. Si iata: "noi ne dadeam in calusei electrici si in lanturi / innebuneam invirtindu-ne pe pistele circulare de / carting si alte mici masini electronice / dezlegind rebusuri aleatorii cu cuvinte fara sfirsit si neinventate // Noi urmaream cursele automobilistice intercontinentale / unde cineva trebuia obligatoriu sa moara /.../ devoram infometati intotdeauna / infometati sute de kilometri de filme despre lumi / disparute, despre trecut... despre viitor / desprea lumea de-afara / / Noi cunosteam toate stelele, goluri negre cu precadere / si corpurile invizibile si inexistente elementele / toate, inventam noi casute in batrinul tabel al lui / Mendeleev despre care tu nici nu stii". "Infinitul mare