Din 30, câţi erau lângă Târgul Romaneşti după Revoluţie, au mai rămas cinci. Meseriaşii spun că oltenii care în trecut făceau comenzi de mobilă, abia dacă mai cumpără câte un scaun sau o uşă.

Pe strada Emil Racoviţă, la intrarea în Târgul Romaneşti, bătrânii se adună în fiecare dimineaţă şi discută despre vremurile de altădată, când zona era cunoscută ca “Aleea tâmplarilor”.

Italienii au renunţat la mobilele din târg

Unii spun că prin anii ’90 se mândreau că locuiesc “în gura târgului”. “Venea lume din toate părţile să îşi facă mobilă la noi. Nu ştiau pe cine să aleagă, pentru că la fiecare poartă găseai câte o tăbliţă din lemn, pe care era cioplit «Tâmplar». Toate astea au dispărut, iar noi am mai păstrat gândurile frumoase”, ne povesteşte Vasile Barbu, de 53 de ani. În această dimineaţă, pensionarul depăna amintiri, cu un vecin, despre vremurile când străini din Italia şi Spania le băteau în poartă şi întrebau de vreun tâmplar. “Nu ştiam ce să le răspundem, că erau prea mulţi. Dacă recomandam pe unul şi îi făceam reclamă, se supăra celălalt”, ne mai spune bătrânul. Ne îndeamnă să ne continuăm drumul, poate totuşi găsim vreun vârstnic ce îşi mai practică meseria. La colţul străzii ne întâlnim cu patru astfel de persoane, care ne spun că sunt pe punctul de a abandona acest meşteşug. “Ţin degeaba atelierul. Mai am câte o uşă sau un geam lucrat la începutul anului şi acum le-am expus, ca să le vând şi să scap de ele. După care mă las! Nu merită”, îngaimă Grigore Vântu, de 60 de ani, care azi-dimineaţă stătea la poartă, lângă câteva piese de mobilier, pe care spera să le vândă. Ne-a îndrumat spre un alt pensionar, odinioară renumit pentru talentul de a da formă lemnului. Foarte puţini meşteri sunt însă de acord să povestească despre meseria lor. “Tâmplari ne numeam demult, acum nimeni nu ne mai bagă în seamă”, spune Grigore Vântu.