Două lucruri a urât Dan Setlacek în viaţă: banul smuls pacienţilor şi promovarea pe criterii politice. A trecut aproape neobservată, ca atâtea altele la noi, moartea unuia dintre cei mai mari medici români, chirurgul Dan Setlacek. A făcut onoare şcolii de medicină româneşti nu numai prin harul lui, dar şi prin comportamentul lui faţă de bolnavi. A trăit toată viaţa doar din salariu şi, când s-a retras, în 1987 sau 1988, dintr-o pensie, cel puţin până la o anumită dată, minusculă. A murit sărac şi aproape orb.

Din timp în timp, în ultimii ani, vindea câte un tablou, dăruit de unul dintre pictorii cu care fusese prieten. Congenerii i-au murit, ca şi mulţi dintre foştii pacienţi. A fost un om integru şi demn. Nu s-a adaptat moravurilor lumii în care şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă, după cum nu se va adapta nici acelora de după 1989.L-am cunoscut bine. Într-o vreme, ne vedeam săptămânal. În ciuda diferenţei de vârstă destul de mari, ne-am apropiat şi am putut beneficia atât de excepţionala lui ştiinţă a oamenilor, cât şi de experienţa pe care o acumulase în profesia lui.

Dumnezeu m-a cruţat de a-i intra aşa-zicând pe mână. Informaţia lui în istoria medicinii era imensă. Mă număr printre norocoşii care l-au putut asculta. Povestea mai bine decât scria. A publicat totuşi o carte, împins de la spate de prietenul nostru comun Z. Ornea şi poate şi de alţii. O carte care, dincolo de bogăţia conţinutului ei, constituie reverenţa pe care un mare medic o face marilor medici de dinaintea lui. Pe puţini i-am auzit vorbind cu atâta respect şi căldură despre înaintaşi. Ştia ce le datorează şi nu voia să fie uitaţi. Şi nu era vorba doar de înaintaşi.

Destui dintre aceia care contribuiseră la reputaţia şcolii româneşti de medicină, una dintre cele mai bune din Europa, şi pe care nici comunismul n-a reuşit s-o distrugă, îi fuseseră conte