E criză. Economia adună noi boli, ce se adaugă celor vechi. În topul acestor boli, noi sau vechi, de care populaţia se teme, inflaţia n-a fost încă detronată de pe primul loc. Deşi în 2009, în plină criză, creşterea inflaţiei e tot mai înceată.

Ce întreţine teama dominată de inflaţie? Oamenii ascultă ameninţările cu noi scumpiri, rostite de voci interesate, şi chiar dacă nu se mai sperie, ca altădată, o îngrijorare tot îi cuprinde. Iar asigurările primite, că inflaţia nu mai are putere, nu-i încălzesc prea tare. Aşa că ei se tem de inflaţie. Se tem şi de şomaj, se mai tem de rata negativă de creştere economică, dar se tem întâi şi întâi de creşterea preţurilor. Pentru că preţurile, atunci când cresc, lovesc întreaga populaţie. Pe când şomajul, tăierile de salarii sau de prime, chiar scăderea cheltuielilor bugetare lovesc doar anumite sfere ale populaţiei.

Numai că o astfel de percepţie e deformată de o oglindă ciobită. Fiindcă, în cele din urmă, şi şomajul, şi veniturile depind de creşterea economică. Dacă populaţia s-ar fi obişnuit să privească într-o oglindă validă, în stare să reflecte întregul adevăr, ar vedea că dinamica PIB-ului ar trebui s-o intereseze în cel mai înalt grad. Pentru că tocmai PIB-ul mai mic în 2009 faţă de 2008 induce restrângeri pe linie, începând cu veniturile.

Mai e însă un aspect, poate cel mai important: ce fel de indicatori comparăm. Desigur, plecând de la cifre. Şi subliniindu-le pe cele de anul trecut, când România a atins niveluri de creştere în jur de 9% în primele trei trimestre. Urmate de o scădere la 2,9% în trimestrul al patrulea. Dar şi cifrele din anii anteriori, începând din 2003-2004, când ritmurile de creştere au fost tot mari, sunt demne de atenţie.

Ce ne spun aceste cifre? Desigur, că economia românească a atins un grad înalt de dinamism. Dacă privim însă dincolo de aparenţe, în