Într-un articol din revista Le Débat din 2003, Paul Ricoeur vedea o legătură între puterea traumatică a memoriei şi memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Cum împăcaţi în scrierile dvs. această putere traumatică a memoriei cu memoria afectivă a oraşului?
Cred că ele sunt despărţite artificial sau didactic, pentru că e una şi aceeaşi, la fel ca sensibilitatea fizică la plăcere sau durere. Constat însă că nu avem toţi în aceeaşi măsură această însuşire şi că sunt mulţi oameni în jurul nostru care nu posedă deloc aceste forme de memorie, nici afectivă, nici traumatică. Traumatică, ce să mai vorbim, e greu de găsit. Dar nici afectivă, aşa au crescut, lipsiţi de acest lob al creierului. Şi, evident, asta nu e, cred eu, spre binele societăţii în care trăim, mai săracă sufleteşte în felul acesta, mai expusă poticnirilor, greşelilor. Aici se găseşte probabil rădăcina unui rău mai mare: indiferenţa faţă de tot ce nu este interesul personal cel mai meschin.
La începutul anilor 2000, a apărut un număr tematic în Le Monde intitulat Tout garder?, adică: să nu renunţăm la nimic? În Occident, nu poate fi tăiat un arbore pentru că sub coroana sa a luat odată masa Churchill. Glumesc, desigur. Noi, în România, avem o prea mare delăsare şi foarte puţin respect faţă de memorie. Cum vă explicaţi din punct de vedere istoric această fractură între Orientul şi Occidentul Europei?
Momentul în care s-a format statul român modern, adică această societate s-a întregit în interiorul unor graniţe care în sfârşit corespundeau concepţiei naţionale, a venit târziu. În ajunul acestor mari transformări, şi tocmai pentru a le grăbi, s-a dezvoltat la noi istorismul. Cu greutate, n-a fost primit uşor. Societatea românească de la sfârşitul secolului XIX se găsea oarecum în condiţii asemănătoare cu cele pe care le trăim astăzi. Era preocupată de organizarea economică şi socială mai mu
