Oamenii se plâng că au fost uitaţi de toţi de ani buni. Zilnic stau în poartă, doar, doar vor zări fiinţe dragi, care să vină să îi viziteze. (GALERIE FOTO) Casele lor sunt îmbătrânite, la fel ca şi chipurile. La Bucicani, undeva la 22 de kilometri de Craiova, timpul a stat în loc, viaţa a luat un alt curs. Cei trei săteni nu ştiu ce înseamnă să trăieşti în secolul vitezei.Dacă întrebi localnicii din Predeşti cum faci să ajungi la Bucicani, toţi te întreabă ce cauţi acolo. Acolo nu mai stau decât trei persoane şi toate sunt trecute de prima tinereţe.
De cum pui piciorul în micul lor univers, dai de o altă lume. Oamenii te primesc la poartă şi în casele lor cu zâmbetul pe buze. Primul lucru care le vine în minte să te întrebe este dacă s-a mai făcut ceva nou prin comuna de care aparţin şi dacă cineva le va face şi lor un drum pietruit, să nu mai fie nevoiţi să meargă pe câmp kilometri buni pentru a ajunge la şoseaua principală.
Ana Bărătilă, de 83 de ani, este primul localnic ce ne-a ieşit în cale. Am aflat că a venit la Bucicani urmându-şi marea dragoste, pe soţul său. Îşi aminteşte că a trăit clipe frumoase aici, mai ales că zona este una pitorească. În tinereţea sa, oamenii mişunau în sat, spune ea, ca furnicile, dintr-o parte în alta. „Alte vremuri atunci. Eram mulţi aici. Mamă, de 15 ani am mai rămas doar noi trei aici: eu, fiul meu şi naşa noastră. Am avut ocazia să vând şi să mă mut în Predeşti, dar ce rost avea? Eu aici m-am obişnuit. Ştiu rostul lucrurilor, am păsări, doi purceluşi şi o văcuţă. Am grijă de ele ca de ochii din cap. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am avut nevoie de medicamente. Sunt sănătoasă, cred că natura mi-a făcut bine“, povesteşte zâmbind bătrâna.
Citeşte în „Adevărul de Seară“, de astăzi povestea pe larg a celor trei oameni din satul Bucicani.
