Nicolae Leonard, "Prinţul operetei româneşti", a fost poate cel mai adulat superstar al cosmopolitei societăţi bucureştene din primele decenii ale secolului XX, intr-o perioadă in care radioul abia se inventase, de televiziune nici nu se auzise, iar internetul era inimaginabil.
Nici vorbă ca in acele decenii de demult revistele ilustrate mondene să publice declaraţii sau fotografii şocante debordând in detaliile anatomice sau informaţiile intim-scandaloase ce constituie astăzi principalele şi uneori singurele argumente de sprijin ale celor ce aspiră la statutul de star bucureştean. Nicolae Leonard a fost insă un star autentic, un boem adevărat, un artist veritabil şi nu un efemer produs mediatic tabloidizat, din categoria celor care inundă imaginarul public românesc in primul deceniu al mileniului trei.
Inainte de primul război mondial, opereta cu intreg alaiul ei de poveşti lacrimogen-umoristice, abundent populate cu prinţi şi prinţese de vis, conţi şi contese vieneze, carismatici studenţi cerşetori sau fermecătoare văduve vesele, intruchipa perfect genul popular cel mai gustat de numeroşii clienţi ai faimoaselor terase bucureştene (şi nu numai), precum celebra grădină Oteteleşanu.
Nicolae Leonard a cumulat totalitatea ingredientelor idealului masculin şi aspiraţiilor romanţionase feminine ale acelei epoci prin frumuseţea şi eleganţa sa naturală şi firească, prin nativul său talent interpretativ, dublat de o puternic cuceritoare voce de tenor liric bine timbrată, totul fiind ambalat intr-o strălucitoare personalitate artistică şi boemă, in perfect acord cu standardele timpului. Franz Lehar, compozitorul vienez de mare succes, declara fără echivoc că Leonard era cel mai bun interpret al operetelor sale. Cu toate acestea, cultura şi instrucţia muzicală ale lui Leonard erau limitate, lacunele sale fiind insă din plin acoperite de auzul desăvâ
